Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi de Camil Petrescu

Descriere

VOLUMUL I (176 pagini)�+ VOLUMUL II (167 pagini)

La aparitie, in 1930, romanul lui Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi, a surprins critica prin caracterul lui aparent neunitar. O poveste clasica de dragoste si un jurnal de razboi, greu de legat intre ele. Persoana intai a naratiunii nu parea suficienta pentru a fi citite impreuna. si mai era ceva, impresia, nu chiar usor de formulat, ca nici gelozia, nici razboiul nu aveau infatisarea cunoscuta din alte romane ale vremii. Ceea ce critica n-avea cum sa stie inca era ca, sub ochii ei, se petrecea o reforma a romanului pe cat de profunda, pe atat de radicala, si ca, in pofida inertiei unui gen devenit foarte popular, romanul nu va mai fi niciodata acelasi dupa Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi. – N. Manolescu

� � Fragment din romanul “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” de Camil Petrescu:
�
� � ?- Domnule capitan, vream sa va rog, ca si-aseara, pentru o permisie de doua zile la Campulung… Am acolo…
� � – Dragul meu, imi pare rau, dar nu se poate, ce sa-ti fac?
� � – Domnule capitan, nici nu va inchipuiti ce serviciu mi-ati face…
� � – Cum sa nu stiu… stiu… dar nu se poate…
� � Aseara, la popota, in sfarsit, a fost a treia incercare, mai nefericita decat toate. Eram cu gura arsa, cu ochii tari in cap, caci simteam ca nu voi putea fi la Campulung decat dezertand si, prevazand toata nenorocirea, eram totusi hotarat sa dezertez. Toata noaptea m-am framantat mistuitor.
� � Iata, au inceput sa se albeasca ferestrele, in casa intunericul se rareste ca un praf si eu n-am inchis inca ochii. Cearta cu Corabu mi se pare stearsa.
� � – Dom sublocotenent, va cheama dom capitan Dimiu… a venit dupa dumneavoastra Nistor Oancea.
� � Capitanul Dimiu e in camasa de noapte taraneasca si in papuci.
� � – Domnule… vrei sa pleci la Campulung?… Ai treaba acolo?
� � – Domnule capitan, trebuie sa ma duc negresit…
� � Tace indelung, pe ganduri, ca si cand m-ar fi chemat doar asa, ca sa-mi puie o intrebare acolo, si numai dupa un timp:
� � – Deh! domnule…
� � – Domnule capitan…
� � Acum soldatul ii aduce pe masa taraneasca, acoperita cu panza de casa, o dulceata si o cafea neagra.
� � – Mai adu o dulceata, Grigore, si o cafea pentru domnul sublocotenent. Si, intorcandu-se spre mine: Eu m-am deprins sa ma scol de dimineata si asta e ?cafeaua mea cu lapte”.
� � �Ma masoara din cap pana in picioare si iar tace. Il masor si eu incercand sa ghicesc ce ganduri are, ba sunt ispitit sa-i dau branci, inspre cel bun.
� � – De, domnule… stiu eu ce sa fac?… Deh… i-am spus-o si lui Orisan aseara. E ordinul regimentului sa nu paraseasca nimeni unitatea. Uite ce… Ia un om cu dumneata, care stie sa te duca pe deasupra, sa ocolesti Dambovicioara, dai drept in soseaua mare, ca sa nu intalnesti pe nimeni de la regiment. Dar si daca te intalneste cineva, sa spui ca te-am trimis sa faci o recunoastere spre Rucar.
� � Am crezut ca irumpe totul in mine de atata frenezie.
� � – Domnule capitan, n-aveti nici o grija.
� � As fi vrut sa trec pe la Orisan sa-i multumesc, dar mi-era sa nu intarzii. Probabil ca aseara, la popota, au discutat cu totii intamplarea, datorita lui.
� � Am luat un soldat care stia drumul peste culme si am pornit-o asa cum ma gaseam.
� � Mai intai spre Giuvala, urcand incet, pe urma am ocolit, vaslind peste pasuni si faneturi, pana deasupra soselei mari. Era un soare viu, ca de cristal apos si cu raze evidente, care dadea reverberatii umede culmilor stancoase si facea proaspat verdele vegetal. Roua se uscase, dar tot mai dainuia cat sa ne ude incaltamintea. Muntii cei mari, priviti cum veneau amenintatori spre noi, de sus, cresteau, desfiintand departarea. In stanga, Ghimbavul, nemaipomenit de masiva moschee de piatra (pe langa ea, Sfanta Sofia sa para jucarie de are de jur-imprejurul cupolei de piatra povarnisurile de sute de metri, drepte ca niste pereti, din care insa creste o vegetatie de stanci, ici-colo amestecata cu cea de brazi. Aceste povarnisuri sunt atat de apropiate de cele ale muntilor vecini, numai cativa metri uneori, ca fundul prapastiilor, cu paraiele lor, n-au vazut de cand e lumea, niciodata, soarele… ici-colo, nici lumina lunii.?