Un veac de singuratate de Gabriel Garcia Marquez

Descriere

? Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatura

Un veac de singuratate, capodopera care l-a propulsat pe Gabriel?Garcia Marquez pe orbita celebritatii internationale si i-a adus premiul?Nobel (1982), este, in opinia unanima a criticii – dupa Don Quijote de?la Mancha, nemuritoarea creatie a lui Cervantes -, cel mai frumos roman?de expresie spaniola din toate timpurile, asa cum marturiseste si Pablo?Neruda care il numeste “Don Quijote al timpului nostru”.?Istoria celor o suta de ani ai fabuloasei aventuri traite de cele sapte?generatii ale familiei Buendia, cu fanteziile, obsesiile, tragediile,?pasiunile, disperarile si sperantele lor, este de fapt istoria miticului?Macondo, intemeiat de patriarhul Jose Arcadio Buendia, teritoriu?prodigios, unde fantasticul, irealul, se insinueaza adesea in realitate,?miraculosul convietuind firesc cu viata de zi cu zi. Insa intregul?demers narativ sugereaza ideea ca Macondo nu se margineste la o arie?concreta, istoria sa fiind de fapt istoria existentei umane, caci, asa?cum arata autorul, “mai curand decat un loc de pe lume, Macondo este o?stare de spirit”.

Carte recomandata de Tudor Chiril?, Cristian Teodorescu,Tudor Ganea?si?Bogdan Aron?in cadrul proiectului Libris, “Oameni si carti”.

Fragment din volumul “Un veac de singuratate” de Gabriel Garcia Marquez:
?
“Deschise geamantanul intesat de obiecte ciudate si scoase de acolo o cutie cu mult flacoane. Ii dadu lui Jose Arcadio Buendia sa bea o licoare stravezie, si in mintea acestuia se facu lumina. Ochii i se umezira de lacrimi inainte de a se vedea pe sine intr-o incapere absurda unde toate obiectele erau insemnate, si inainte de a se rusina de prostiile colosale scrise pe pereti, si chiar inainte de a-l recunoaste pe nou-venit intr-o strafulgerare de imensa bucurie. Era Melchiade.
Pe cand Macondo sarbatorea recucerirea amintirilor, Jose Arcadio Buendia si Melchiade scoasera la lumina vechea lor prietenie. Tiganul era dornic sa ramana in sat. Fusese pe taramul mortii, intr-adevar, dar se intorsese pentru ca nu putuse indura singuratatea. Repudiat de tribul sau, vaduvit de orice virtute supranaturala drept pedeapsa pentru credinta sa fata de viata, s-a hotarat sa se refugieze in acel colt de lume inca nedescoperit de moarte, ca sa puna in functiune un laborator de dagherotipie. Jose Arcadio Buendia nu auzise vorbindu-se niciodata de inventia asta. Dar cand s-a vazut pe sine impreuna cu intreaga familie oglinditi pe vecie pe o placa din metal cu reflexe, a ramas mut de uimire. Din acea epoca data dagherotipul ruginit in care aparea Jose Arcadio Buendia cu parul zbarlit si cenusiu, cu gulerul de la camasa scrobit, prins cu un bumb de arama, si cu o expresie de solemnitate mirata, despre care Ursula spunea, prapadindu-se de ras, ca e ca ?un general speriat”. Intr-adevar, Jose Arcadio Buendia era speriat in acea dimineata diafana de decembrie cand i-au imprimat imaginea cu aparatul, pentru ca isi inchipuia ca oamenii se consuma incetul cu incetul, pe masura ce chipul li se intipareste pe placa metalica. Printr-o curioasa intorsatura a lucrurilor fata de cum se intampla de obicei, Ursula a fost cea care i-a scos ideea asta din cap, si tot ea si-a uitat ranchiuna de odinioara si a luat hotararea ca Melchiade sa ramana la ei, dar n-a ingaduit niciodata sa i se faca un dagherotip, fiindca (dupa propriile cuvinte) nu voia sa ajunga de rasul nepotilor. In dimineata aceea i-a imbracat pe copii cu hainele de sarbatoare, le-a pudrat fata si le-a dat la fiecare cate o lingura de zeama de maduva ca sa stea absolut nemiscati pret de aproape doua minute in dreptul impresionantului aparat al lui Melchiade. Pe dagherotipul de familie, singurul care a existat vreodata, Aureliano a aparut imbracat in catifea neagra, intre Amaranta si Rebeca, si cu aceeasi expresie de sfarseala si aceeasi privire clarvazatoare pe care le va avea dupa ani de zile, in fata plutonului de executie. Insa nu-l incercase inca presimtirea destinului sau.?