David Copperfield Vol.2 de Charles Dickens

Descriere

David Copperfield – 2 – Charles Dickens

Cand servitoarea a ciocanit la usa, a doua zi dimineata, la ora opt, ca sa ma anunte ca apa pentru ras ma asteapta, m-am inrosit in patul meu. Banuiala ca servitoarea rasese de mine, oferindu-mi apa pentru barbiereala, m-a urmarit toata vremea toaletei mele si m-a facut, sunt sigur, sa am aerul umil al unui vinovat, cand am intalnit-o pe scara, coborand la dejun. Eram asa de amarat ca tot baietandru sunt, incat mi-a venit foarte greu sa trec pe langa ea. Auzind-o maturand scara, am stat lipit de fereastra, uitandu-ma la statuia regelui Charles calare, desi statuia aceea nu avea nimic regal, inconjurata precum era de o sumedenie de bristi sub o bura de ploaie si pe o ceata groasa. Chelnerul m-a scos din incurcatura, vestindu-ma ca domnul Steerforth ma asteapta.

L-am gasit, nu in sala comuna, ci intr-un dragut salonas cu perdele rosii si cu covor turcesc. Focul ardea vesel si un dejun substantial era servit pe o masa acoperita cu o panza alba.

Camera, focul, Steerforth si toate celelalte se oglindeau dragalas in mica oglinda ovala, asezata deasupra bufetului…

Fragment din volum:

“Cand m-arn trezit a doua zi dirnineata, m-am gandit mult la mica Emily si la emotia ei din ajun, dupa plecarea Marthei. Mi se parea ca patrunsesem intr-o taina sfanta, gasindu-ma martor al acelor slabiciuni si duiosii de familie si ca nu aveam dreptul sa le dezvalui nici chiar lui Steerforth. Nu aveam pentru nicio alta creatura de pe lume un simtarnant mai dulce decat cel pe care-l avearn pentru dragalasa fiinta care fusese tovarasa jocurilor rnele, iubita cu atata gingasie pe atunci – lucru de care eram si voi fi sigur pana in ceasul din urma a1 vietii mele. Mi s-ar fi parut nevrednic de mine, nevrednic de nimbul curatiei noastre copilaresti, aureola pe care o vedeam pururi in jurul fruntii sale, sa repet la urechile lui Steerforth chiar cele pe care le spusese ea atunci cand ceva neasteptat o silise sa-si deschida inima inaintea mea. M-am hotarat, asadar, sa-i pastrez taina in adancul inimii, taina care, dupa mine, dadea imaginii sale o noua gratie.

La pranz imi fu adusa o scrisoare a matusii. Pentru ca in epistola era vorba de un lucru asupra caruia parerea lui Steerforth pretuia mai mult decat a altuia, credeam eu, m-am hotarat sa discut cu el acel subiect in timpul calatoriei, bucuros ca-l voi consulta. Deocarndata, aveam sa ne luam ramas-bun de la toti prietenii. Domnul Barkis era foarte amarat de plecarea noastra. Cred ca si-ar fi deschis bucuros cufarul din nou si ar mai fi sacrificat o piesa de aur daca arn fi vrut, pe pretul acela, sa mai ramanem patruzeci si opt de ore la Yarmouth. Peggotty si toata familia sa erau disperati ca ne vad plecand. Toata casa Omer si Joram iesi sa ne spuna adio si Steerforth se pomeni inconjurat de atatia pescari, in clipa in care bagajele noastre luara calea diligentei, ca, daca am fi avut cuferele unui regiment intreg, harnalii de buna voie nu ne-ar fi lipsit. Intr-un cuvant, duceam regretele si dragostea tuturor cunoscutilor si lasam in urma noastra o multime de oameni tristi de plecarea noastra.

? O sa stai rnult aici, domnule Littimer? am intrebat eu pe cand acesta astepta plecarea diligentei.

Nu, domnule, imi raspunse, probabil ca nu foarte mult.

? Nu stie nimic deocamdata, spuse Steerforth cu nepasare. Stie ce are de facut si va face.

? Sunt foarte sigur! am spus eu. Littimer isi duse mana la palarie ca sa-mi multumeasca de buna mea parere si mi se paru ca nu aveam mai mult de opt ani. Apoi ne saluta iar, urandu-ne calatorie buna, si il lasaram acolo, in mijlocul strazii, pe omul acela asa de respectabil si tot asa de misterios ca o piramida egipteana. “