Feodor Mihailovici Dostoievski (1821-1881), unul dintre cei mai importanţi şi mai influenţi scriitori ai lumii, s-a născut la Moscova, unde tatăl său a lucrat o vreme ca medic la Spitalul Mariinski. La o vîrstă fragedă a suferit prima criză de epilepsie, boală care îl va urmări pe parcursul întregii vieţi. După moartea mamei, a plecat împreună cu fratele său la Sankt Petersburg, pentru a urma cursurile Academiei Tehnice Militare, pe care a absolvit-o cu brio.

În 1846, după o serie de încercări literare lipsite de succes, a publicat romanul epistolar Oameni sărmani, atrăgînd imediat atenţia criticilor, care au văzut în el un nou Gogol. I-au urmat la scurt timp microromanele Nopţi albe (1848) şi Netoşka Nezvanova (1849), care i-au confirmat talentul şi i-au adus recunoaşterea literară.

Momentul crucial al vieţii scriitorului l-a reprezentat însă anul 1849, cînd a fost arestat şi condamnat la moarte pentru legăturile sale cu un grup subversiv de intelectuali liberali din Cercul Petraşevski. Abia în ultima clipă sentinţa i-a fost comutată de ţar la deportare şi muncă silnică. După patru ani de ocnă, urmaţi de alţi cinci de serviciu militar obligatoriu în cadrul Regimentului Siberian, a revenit la Sankt Petersburg şi şi-a reluat activitatea literară.

Influenţat şi îmbogăţit de experienţele din această perioadă, a început să scrie masiv, publicînd mai întîi romanul Amintiri din casa morţilor (1861-1862) şi concepînd apoi seria marilor capodopere, în care se înscriu romanele Crimă şi pedeapsă (1866), Idiotul (1868-1869), Demonii (1871-1872), Adolescentul (1875) şi Fraţii Karamazov (1879-1880), unde Dostoievski atinge deplina maturitate literară.

Cărţile sale au fost traduse în toată lumea, după ele realizându-se numeroase spectacole de teatru şi ecranizări celebre.