Antigona de Sofocle

Descriere

Antigona: Care sunt originile acestei povestiri?

Cioara: De unde provine, asadar, povestea Antigonei?

Ali Smith: Antigona este un personaj din mitologia greaca. Una dintre cele mai cunoscute si memorabile modalitati in care povestea ei a fost repetata de-a lungul secolelor si unul dintre motivele pentru care povestea ei a dainuit si a fost redata de nenumarate ori in tot acest rastimp sunt legate de faptul ca exista o piesa minunata, o tragedie scrisa de Sofocle in jurul anului 442 i.Hr. Sofocle a fost un renumit dramaturg grec (dar si general in armata greaca). El a scris peste o suta de piese. Majoritatea s-au pierdut, pastrandu se doar sapte dintre ele, una fiind chiar Antigona. Aceasta este una dintre cele trei piese cunoscute drept Piesele Tebane; celelalte doua sunt despre Oedip, tatal Antigonei, si se intituleaza Oedip la Colonos si Oedip Rege. Se pare ca mai intai a fost scrisa Antigona, chiar daca evenimentele care se petrec in aceasta piesa au loc dupa faptele infatisate in celelalte doua.

Este evident ca Sofocle era foarte interesat de personajul Antigonei. De-a lungul secolelor, drama atat de reusita pe care a croit-o din istoria printesei, o poveste care se petrece atunci cand un singur om se ridica impotriva regulilor si politicii orasului si ale tarii in care locuieste, sau cand o fata neputincioasa ridica glasul impotriva unui rege care se considera atotputernic, o poveste despre ce se intampla atunci cand o singura persoana refuza dictatul unui tiran, a fost mereu jucata, rescrisa si adaptata si nu si-a pierdut deloc din insemnatate sau vitalitate. Este genul de poveste care va fi mereu relevanta, din tot felul de motive, pentru ca exista lucruri care nu se schimba nicicand, oricare ar fi secolul in care am trai si oriunde ne-am situa in istorie. Povestea aceasta vorbeste si despre ce este important pentru oameni, si despre felul in care acestia fac ca sa dea o importanta lucrurilor, si despre modul in care ne comportam unul fata de celalalt, si despre semnificatia puterii, despre ce ne indeamna ea sa facem, despre cat de multa sau cat de putina putere au cu adevarat oamenii.

Cioara: Asadar, tu ai adaptat povestea dupa adaptarea lui Sofocle a istoriei din mitologia antica?

Ali: Da.

Cioara: Dar asta nu aduce cumva cu un furt?

Ali: Nu, nu cred. In felul acesta sunt redate aproape toate povestile de-a lungul timpului. Este una dintre modalitatile prin care povestile supravietuiesc.

Cioara: Este ca atunci cand ma asez eu pe ceva ce pare bun de mancat, de exemplu pe lesul unui cal sau pe niste resturi aruncate, si aleg cea mai buna bucatica pe care o mananc, apoi imi iau zborul?

Ali: Cam asa ceva. Povestile sunt o forma de hrana. Avem nevoie de ele. Iar faptul ca povestea Antigonei, o poveste despre o fata care vrea sa l comemoreze pe fratele sau ucis si despre modul in care o face, continua sa fie spusa ne sugereaza ca avem nevoie de ea, ca ar putea fi unul dintre mijloacele prin care viata si moartea capata inteles, ca ar putea fi unul dintre mijloacele care ne ajuta sa intelegem viata si moartea si ca exista in ea ceva care ne hraneste, chiar daca este plina de lucruri cumplite si dificile, fiind o poveste foarte intunecata si plina de tristete.

Fragment din carte:

“Cainele privi cioara luandu-si zborul, apoi se intoarse si vazu cincisprezece batrani care incercau sa se aseze in semicerc. Se calcau in picioare si se si certau putin intre ei.

Apoi, dintr-odata, incepura sa cante la unison:

Ce bine ca soarele s-a aratat! Acum, ca am castigat batalia cumplita!

Razboiul a plutit peste cetate ca o pas are de noapte. Din cauza lui Polinice s-au petrecut toate.

Cat a tinut batalia, niciunul dintre noi nu a putut canta. Ceea ce ne-a innebunit pe toti, un pacat cum nu se va mai vedea.

Dar ii multumim acum lui Zeus, care stie ca lipsa cantului ne inspaimanta. I-a doborat de pe cai pe toti, infaptuind o dreptate practica, sfanta.

Si, iata, noul rege Creon vine sa salute noua zi. Vrea sa ne vorbeasca si ne-ntrebam ce va rosti.

Dar ura pentru noi! Batalia s-a incheiat!

Oamenii vor dansa prin temple! Pentru ca … / Pentru ca …

Apoi se oprira.

Cel mai batran, mai intelept si mai brazdat de ani se ridica, isi apuca barba care era cea mai lunga si spuse alfabetul, numarand cuvintele cu degetele lui osoase.

– Bumpe, dumpe, fumpe, gumpe, humpe, jumpe… spuse el.

– Crampe? intreba cineva din spate.

Toti cincisprezece se gandira la asta. Apoi dadura toti din cap, la unison.

Tocmai atunci se auzi o goarna de pe zidurile cetatii, care o trezi pe cioara. Cei cincisprezece intelepti tresarira, ceea ce-i facu pe cativa dintre ei sa scape toiegele.

Poarta cea mare se deschise, pentru prima data de la inceputul razboiului.

Cel mai tanar dintre cei cincisprezece, care avea nouazeci si sapte de ani, se apleca sa-si ridice toiagul, il scutura prin aer, ca sa le atraga atentia celorlalti si declara :

�- Vom hotari mai tarziu cu ce-ar putea rima templele. Iata, acum vine noul rege, cum intra pe poarta a saptea.

Toata lumea il aplauda pe cel mai tanar dintre Intelepti. Regele, pe cal, credea ca-l aplaudau pe el. Se inclina cu un gest regal. Apoi incepu sa vorbeasca. “